Taie șoapta asta din mine și du-o,
doar ea mai poartă în ochi
chipul gândului din coasta căruia am ieșit;
ce curgere zadarnică spre cuvânt,
ca și cum eul ăsta rugos ar putea evada din pământ
născând un copac cu ramuri azvârlite pe cer,
ca și cum secunda asta și-ar putea închide în cercul rostirii
un om;
sădește în mine sămânța acelei tăceri,
cuprinde-o adânc din adânc,
din pântecul primei femei devenite pământ
și lasă timpul să curgă înapoi în timp, neoprit
și lasă cuvântul să intre înapoi în cuvânt, nerostit.