odată,tremurând sub o funza de brusture,ascuns de o ploaie ce nu mai tăcea
m-am hotărât să nu mai urăsc pe nimeni,dar nu puteam ...
iar picăturile de cer se topeau în praf dansând pe ritmuri de orchestră
și ascundeau inima mea uscată ca o coajă de salcâm în ochiuri murdare de apa...
hrăneau cu dezintegrarea ei în noroi însângerat viermii pământului...
și lăsau în urmă un trup fără umbră,un vis fără trup...

cu privirea spre zenit,ședeam culcat în balta propriilor păcate...
și mai aveam putere doar pentru un zâmbet,simplu,fără pată de-ntuneric.
zâmbet izvorât din palid zbor de porumbel în razele calde ale altui orizont,
unde eu,om fără inimă nu mai puteam să urăsc pe nimeni niciodată...