În diminețile pline de cântec,
păsările-și caută
cuiburi de ceară.
.
Nu mai găsesc
unghere în trup,
să pun cuvintele
care-mi luminează drumul.
.
Port în gură veninul,
viclean ca un șarpe de nisip
pe care amărui, vinul
îl alungă-n deșert.

Atunnci, singur mă chem
la tainica masă de scris
unde îngerii păzesc.

Nu știu cum să-i rog
când vin păsări pe umeri,
să-mi plângă bucuria.

Tăcerea mă umple de aripi,
mierea pierdută și nectarul
se varsă din mine
prin lacrimi.

Neatinse de vulg,
cuvintele devin vorbitoare
și rostesc litanii
de zi
întru Domnul.