Adeseori neliniștea mă-neacă,
Ceva acut, un sunet prea subțire,
Întrezărit cumva din amintire,
Voind în depărtări să mă petreacă.

Pare un fulg împovărat de frig,
Aproape ud, ca lacrimile sfinte
Scăpate din înalt peste cuvinte
Cu care te șoptesc și te mai strig.

Degeaba urc sălbatică pe stânci
Și-mi caut drum prin văile rămase
În urmă, lunecând periculoase,
Pentru că urc emoția pe brânci.

O așteptare zboară lângă sânge
Și sângele mi-e viu și transparent,
Chiar dacă simt că-s luată de curent,
Că mă ajunge timpul și mă frânge.

Florina Ladislau