Voiam să spun ceva dar începuse
Un vânt subțire să mă risipească
În toamna cu privire omenească
Și soarele de-abia dacă apuse.

Știu că priveam cuvintele rămase
Pe frunza cea mai verde cu putință
Unde începe blânda suferință
Să-mi intre ca emoția în oase.

Se colorase timpul să-mi ajungă
În sânge transparent fără să știe
Că mă simțeam înaltă și pustie
Ca o clepsidră-ntoarsă și prea lungă.

Curgeam în mine, de nisip, de cer,
Voind să spun ceva și nu știu bine
Dacă chemam un duh să mă aline
Sau unul dintre îngerii ce pier.

Florina Ladislau