Colorasem marea roasă de nisip,
Orizontul roșu, scoicile și-o stâncă,
Lângă care apa pare mai adâncă,
Să mă pot preface și să-ncep să țip.


Nimeni să nu vină dacă mai încerc
Să alunec simplu în vârtej, senină,
Și de-atâta umbră, plină de lumină,
Să trag pe nisipul flăcării un cerc.

Uneori îmi place pânza să tresară,
Vântul dacă plimbă aurul din vis,
Pentru că duc mâna stângă mai precis
Prin culoarea vie ce mă înconjoară.


Am un fel de țintă către care tind
Și de aceea pleoapa încă mă ascultă
Să privesc departe în tăcerea multă
Și să pun culoarea care mă pretind.

Florina Ladislau