pășesc peste trepte
și zidurile au solzi, clădirile zâmbesc știrbe, răsuflă prin burlane astmatice descleștări de uimire
și buzunarele mele au fire
burice netăiate pe care le încolăcesc după degete
șuvițe de iubire și somn

și zâmbetul ar avea conturul de cântec
obsesia-notă, piruete, apoi
tăcere
îndestul cât să mori

pășesc peste
să nu-i trezesc pântecul plin
de visele lovind sonor bucurii și tristeți și alte uitări
nu orbitor, nici negru-tunele
ci cu balastul descompunerii între griuri deschise
nu eliberare, ci fire-ntre-fire
ricoșeu

cât de ușor îmi vine sa râd, când aud solzii
aromitor

plutim în derivă printre
rândunelele cu penele ude ce își încearcă pieptul roșu-rugină
în timp ce ploaia șterge
confeti, frunze, petale și bulgări-noroaie de cuiburi
și rândurile
în cartea ce scutură amnezic regrete

dragostea lui/ei e un clei ce adună reclame vechi, prăfuite
lumini incolore pulsând într-un spasm
cu brațele desfăcute ca niște zmeie din hârtie
creponată și stinghii de lemn dulce de tei
cu umerii mei cu umerii tăi cu umerii tuturor umbrelor ce
umblă pe sub pielea întinsă-n alei bătute de vânt

dragostea lui
ei

atâția bătrâni orbi stau ancorați
lângă penele strânse – genunchii lapte-de-mamă
sinapse
din ce în ce mai aproape bate vântul peste frunzele cărții
din ce în ce mai aproape se termină rândurile și pietrele
și el/ea sare

așa se dezleagă

contraziși de fapte stăm amândoi
ca niște eroi dintr-un basm cu îngerii pictați în ulei
peste ziduri și fetițe mioape
lunecând în pânze, zbateri de noapte fugind peste văi

și alipind paginile, apoi, contra-eroi, tăcem fără scări
în timp ce copiii pe sub cearșaful strâns pleoapă
ne recompun umbrele
pulsând
aproape-departe-aproape-
departe
aproape...