Zidit în coloanele dintre anotimpuri,
mă succed odată cu ele pănă la ultimul
care nu se mai termină.


Vin stelele cu nopțile albe ale nordului,
nu mai știu în care dintre lumi mă aflu.
Cineva-mi scrie pe coloane numele tău,
tu urci prin ele într-o pasăre de piatră
pînă pe capiteliu, sub bolți,
unde te aștept să deschidem calendarul
zilelor de trecere spre astăzi.


În cărțile mele ești scrisă și nu te pot descifra
mai mult decât într-un tunel
unde stă încrustat în bazalt miracolul
prin care ai venit afișând un surâs
înghețat pe fețe de statui.


Pe fiecare treaptă păzește un leu,
scara se-nalță deasupra de nori,
pănă la nivelul când zilele se contopesc
cu anii lumină bântuiți de vânturi.


Caut scări de stele, să cobori,
înzidit privesc cerul
de unde inima-mi de piatră
spune să nu te mai întorci
și reci coloanele se aburesc de lacrimi.