Iartă-mă că încep așa, sunt lipsit de orice
urmă de capacitate.
Cum am mai spus-o și altă dată, când
stăteam pe bancă și au început frunzele să se numere singure și parcă mi se încheiase cămașa până
la dinții din față,
Nu am reușit nici atunci nici acum din albul neclar al dinților să fac nasturi
și să înod vorba dupa vorbă în funie de corabie m-a oprit parcă nisipul verii ce nu îl mai simțeam
Prefacându-se în sticlă sub noi ;
Azi-noapte am pierdut unul din butonii de argint de la tine.
Nu știu unde,
m-am dezbrăcat la piele si am înotat printre haine
Ca să ajung la goliciune,
Mi-am scos toate gențile, cele pe care le uitaseși la mine și cele pe care le cumpărasem ca să te uit
de la un piețar ce mi-a spus că el și-a cărat în ele trei copii, două neveste și mai multe datorii decât alții
Într-o viață,
Le-am întors pe dos, bodogăneam ca și în ziua aia când ai spart de nervi două pahare și mă gândeam că
Poate o fi ramas acolo când ți-ai făcut bagajele să pleci
și nu ai mai plecat.
Nu l-am găsit și am început să-mi număr mâinile ce au fost lipsite de degete până
La altele
Dar el nu era acolo
Da, unul dintre ăia doi butoni frumoși, încrustați cu negru și cu ziua de noiembrie când mi i-ai dat.
Al dracului ploaie mai stătea strâmb intr-unul dintre ei și l-am jucat pe degete toată noaptea
Cum ii închideai tu cu luna si îi deschideai cu
Soarele ce urma să vină abia peste două ceasuri,
Prindeai manșeta cămașii ca o cătușă și-apoi…
Închideam ochii de frica primei palme pe care mi-ai dat-o.
Am vrut să te sun atunci să-ți spun,
Dar mi-am amintit că mi-ai zis să te sun doar dacă mor sau ceva similar
Din asta nu se moare, mi-am zis…
Mi-am luat o cămașă la întâmplare, prea avea cămașa asta albastru din căpruii ochilor tăi.
Am aruncat-o și cu una roșie am schimbat-o- ca și cea pe care am purtat-o când m-ai zgâriat pe gât și eu
Frecam încă băncile liceului,
De-am lepădat-o de pe mine ca și o piele de șarpe de pe juma’ de înger.
Mai repede am pus mâna pe una albă,
Alb au în suflet și medicii, și pompierii,
și vanzătorii de lozuri in plic,
Sau ceilalți oameni mari de pe lumea asta.
Mi-am tras puloverul pe dos
Și-am sufulcat mânecile de frica
Vreunei întrebari mai puțin discrete decât cele
Pe care doreai tu să mi le pui,
Și le închideai cu trei lacăte de frică să nu iasă din mine
Vreun balaur.
Am ieșit afară, ce tâmpit început de toamnă
Insistă să treacă peste noi ca buldozerul,
Iar pantofii mei băteau străzile Parisului,
Gândindu-mă că în iarna care vine
Iarăși nu o sa te știi încheia la ghete
Si de frigul dorului meu
O sa te cureți.
Cum erau butonii mei curați amândoi împreună.