Mă lovesc stropii de ploaie
cu duritate de piatră,
toamna scrie cu sânge,
prea miroase a suferința mea de om.

În șoapte veștede mă sfarm,
nu e destul,
mai sunt și umflătura cancerigenă
de la gât
cu care lupți mocnit.
Atârn, atârn... și atât !

Singurătatea-ți malignă, însă,
cu sufletul meu
până la ultima picătură
am vindecat-o,
așa ai crezut din nou în oameni.
(dar eu, poate nici om nu-ți mai sunt !)

Ești demn de dispreț,
să fii nemușcat, nesărutat de cuvinte,
căci pentru un zbor
doar m-ai mânjit de tine.