Râul își pune soare-n priviri,
pătrunde lumina ca pe o taină,
și curge supus timpului nestăvilit
până ce piatra capătă lustru.

Nori sângerând printre fulgere
cu șerpi cosmici în plete
respiră transparent lichidul de flori
de care furtunile fug.

Perseverența-mi face rădăcini,
lovește departele cu ispite dulci,
peste margini împinge tulburarea
și-mi macină vertebrele zilelor.

Simt sămânța cum își poartă menirea
de a zidi din sine întregul,
iubind curbura durerii cu noduri
pe care nimeni nu le desleagă..

Numai cuvântul tău Doamne
cu gesturi tandre mă piaptănă,
de bucurie îngerii plâng
iar eu rămân cu un singur regret

acela că mor.