nu trebuie să pari amabilă, bună,
eforturile te-ar devasta și goli până la urmă, cu mine fii doar Tu…
– în iubire nu există complezențe sau compasiuni,
tot ce-i mai frumos în fiară se dezlănțuie: maiestuozitatea, lupta, dăruirea de sine și
festinul… ca și cum ar fi ultimul

trăiește-mă firesc, fără educație, norme, scenarii, experimente,
trăiește-mă de-a-ntregul, deodată, ca și cum ai da pe gât un strop de palincă
voi ști să suport iubirea ta fără să fac angajamente, promisiuni legate de
posibile cumințenii sau ceruri în dar
tu ești cerul cu stelele, tu ești pământul, ce-aș putea să-ți ofer
în afară de mine?…

iubirea ca-n filme e-o himeră,
uite, eu și tu suntem unici, nu semănăm cu nimeni,
uneori nici măcar cu noi înșine
ne iubim în absențe cum am fi de față, vedem unul în celălalt
pe unul în celălalt
și nu există etichetă, pudori, vogă, nu există nimic,
doar un ou în care ne luptăm cu umbrele lucrurilor,
promisiunea pasului iminent, sunet spart în milioane de cioburi care țâșnesc
spre a se întâlni într-un loc de mister, redevenind sunet întreg
într-o desăvârșire neînțeleasă, pe măsura fără măsură...
vieții îi rămâne zadarul de lux, gazul ce arde și ne proiectează pe pereții clipei

suntem doi stropi de ploaie și dacă prezentul ar deschide umbrela în fața noastră,
tot vom răzbi cumva, câtă vreme ne iubim…
hei, lasă geamurile, le ștergi altădată, vino
oricât de transparenți am fi tot mai rămân dâre de mister, sărută-mă

sărută-mă cu ochii, cu pleoapa, cu mintea, cu inima, cu buricele degetelor,
cu toți porii, cu toate cuvintele care nu-și mai au rostul, iubirea oricum le știe…

ce citești acum nu-i un poem, nici vreun bilețel de dragoste,
cea mai frumoasă poezie este respirația ta…
- aici este un descântec bizar
și iubirea pare ceva bizar pentru cei neatinși – nouă ar trebui să ne fie firesc
astfel, cu mine fii doar Tu… ca și cum am fi supraviețuitorii ultimului sărut