Cartea Poemelor

*** 11 ***

Știam că te-ntristezi adeseori





Să cuget, uneori, la tot ce mă-ncongioară,
Mi-ar fi util, drept introspecție interioară;
Oare mi-o șade bine, când mă razăm iar
De tocu’ cela vechi, al ușii,
Cu brațele-mi, împreunate, ca un ghem,
Cu ochii-mi ficși, privind la ploaia de pe-afară?!




Un tunet, s-aude, de prin nori, anost, chiar dacă poate mă-nfioară
Cu sunetu-i divin, ce mi-ntră hulpav în timpane, ca o fanfară
Iar în zare… doar fulgere electrizante cu ramuri fine, s-agită, triumfal
Pe ceru’ negurat, ce-amestecă esențe reci, în taina nopții,
Cu zgomotul pădurii, vuind, de departe, ca un tren,
Cu ropotul ploii, danțând în tandem cu ritmul toamnei, la ceas de sară…




„Știam că te-ntristezi adeseori”, îmi zic în gând
Ca pentru cea ființă dragă,
Ce-a plecat cu vreme-n urmă,
Spre altă viață…
Și aș fi vrut, pentru o clipă,
S-aud, din când în când,
Glasu-i blând…
Dar… nu avea cum să apară
Ca ș-un steag ce se înalță;
Doar candela micuță, stă aprinsă,
Păzindu-i lespedea de piatră,
Iar statuieta - îngeraș, cu cartea-n față,
Va să spună-n fiece zi,

Câte o rugă,
Semn că în orice copil, se ascunde-un har, care în timp,
La suprafață, i se arată
În toată frumusețea sa… când, drăgălaș, zâmbind deodată,
Îți va întinde, către tine, a sa mână…





Și pentru cel copil al vieții, nu va conta
De ești pe-atât de egoist încât să te gândești numai la tine,
Nici de pentru un timp, vei fi tu însuți, ș-apoi, ca alții, te-ai schimba,
Căci iată! Așa iubește un suflet!
Iar… pe cât de trist ți s-ar părea,
Pe cât de rău ai fi …
El s-ar gândi…
Adeseori, la tine…




„Știam că te-ntristezi adeseori
La răutatea ce o vezi în jur,
Dar, crede-mă, micuțo, când vei fi acolo, printre nori,
Nu vei mai fi… un suflet… singur…”




©Th3Mirr0r