Infernul de toate zilele
Moto - În tot răul e un bine


Un sunet temător și surd,
Cad fructele din Pomul Vieții,
Doar Cântecul, prin el mai curg
Ambițiile î Infernul de toate zilele

Un sunet temător și surd,
Cad fructele din Pomul Vieții,
Doar Cântecul, prin el mai curg
Ambițiile întâietății.
Lupii se-ascund, noi nu-i vedem,
Tristețea nu are căutare,
Cu libertatea în tandem
vin dragostea și ura. Oare?


Quid este veritas?
Întreabă Motanul Negru.
Prințesa din basme, berberica,
Așteaptă sărutul și verbul.
Ochii aud întunericul,
Auzul ucide moartea,
Periculos, perifericul
Își scrie cărțile, Cartea.
Plictisul, verde parfum
Naște monștri de cârpă,
Doar Bergerac face-un drum
Spre Lună să nu se surpe.


Simplu, fals suicid
Trece prin gând și se stinge,
Noi parodiem neiubind
Viața, prinosul de sânge.



A obosi trăind? O întrebare,
Un glonț în ochiul stâng și strâmb,
Care pe care.
Aș vrea să mă scufund în somn,
Ca un Titanic noaptea, ca un om.
Un chip prea alb, ușoare mâini
mi-acoperă privirea,
am obosit de săptămâni,
ești Mântuirea.



Să fii trandafir, grădinar totodată,
Fericire aproape de toți lepădată,
În gerul cosmic rămâne o clipă
Ce ne cuprinde doar din risipă,
Multe se pierd, ascunse-n cuvinte,
Când fără voie, cuvântul ne minte,
Prea suntem singuri și prea ursuzi,
Mor trandafirii când sunt prea cruzi,
Iar libelula morții-i pe-aproape,
Când sufletul tremură încă sub ape.


Tristețe-n vaza de cristal,
Trei roze galbene-opal,
În cameră nu-i nimeni dus,
Cupa de vin privește-n jur,
Din ceruri picură azur,
Apoi te văd cum intri, strângi
Firimituri de viață, plângi.


Fluturi, sufletele noastre,
Printre crengi, urne și glastre,
Cât aș vrea să fiu doar suflet,
Printre crengi, urne și fructe,
Nici de moarte să nu știu,
Judecata Domnului
și să-mi fie procuror
un gândac multicolor.



Un abajur jur-împrejur,
Precum un laț,
Abonament pentru ciment,
Mormântu-i sfânt.
Peste oceane, peste bord
Vom arunca balastul,
Iar Mărul încă mai dă rod,
Ah, pederastul.




În anul 154 al existenței mele,
mi-am comemorat prezența,
s-au servit bomboane de ciocolată cu cianură,
vin din struguri cu stropi culeși de pe lama ghilotinei,
carne la grătar din pulpa unui mamut siberian,
s-a dansat pe mormântul vandalului necunoscut,
după care toată lumea s-a retras în cavouri,
numai eu am rămas să scriu discursul final.


Poate pendulul mă va lovi,
Poate clipa mă va strivi,
Cât simt durerea, exist,
În risc.
Dar nu voi cere-ndurare nicicând,
Nu-i place Domnului
Omul plângând
și nici iubitei,
de-aceea-ndur
precum cavalerii
Rigăi Arthur.


Să faci un schimb necontenit
Cu Dante, Shakespeare și cu Swift,
Iar înălțimea versului să fie
La fel ca trilul live de ciocârlie.
Cât timp nu vezi un sens, un semn,
Vioara ta e-un simplu lemn,
Iar corzile-s spânzurătoare,
Noi scriem doar când clipa ne doare ,
Fără dureri ești fericit
Precum o stâncă de granit
Pe care vulturii-și hrănesc
Urmașii cu stârv omenesc.


Lupii se-ascund, noi nu-i vedem,
Tristețea nu are căutare,
Cu libertatea în tandem
vin dragostea și ura. Oare?


Quid este veritas?
Întreabă Motanul Negru.
Prințesa din basme, berberica,
Așteaptă sărutul și verbul.
Ochii aud întunericul,
Auzul ucide moartea,
Periculos, perifericul
Își scrie cărțile, Cartea.
Plictisul, verde parfum
Naște monștri de cârpă,
Doar Bergerac face-un drum
Spre Lună să nu se surpe.


Simplu, fals suicid
Trece prin gând și se stinge,
Noi parodiem neiubind
Viața, prinosul de sânge.



A obosi trăind? O întrebare,
Un glonț în ochiul stâng și strâmb,
Care pe care.
Aș vrea să mă scufund în somn,
Ca un Titanic noaptea, ca un om.
Un chip prea alb, ușoare mâini
mi-acoperă privirea,
am obosit de săptămâni,
ești Mântuirea.



Să fii trandafir, grădinar totodată,
Fericire aproape de toți lepădată,
În gerul cosmic rămâne o clipă
Ce ne cuprinde doar din risipă,
Multe se pierd, ascunse-n cuvinte,
Când fără voie, cuvântul ne minte,
Prea suntem singuri și prea ursuzi,
Mor trandafirii când sunt prea cruzi,
Iar libelula morții-i pe-aproape,
Când sufletul tremură încă sub ape.


Tristețe-n vaza de cristal,
Trei roze galbene-opal,
În cameră nu-i nimeni dus,
Cupa de vin privește-n jur,
Din ceruri picură azur,
Apoi te văd cum intri, strângi
Firimituri de viață, plângi.


Fluturi, sufletele noastre,
Printre crengi, urne și glastre,
Cât aș vrea să fiu doar suflet,
Printre crengi, urne și fructe,
Nici de moarte să nu știu,
Judecata Domnului
și să-mi fie procuror
un gândac multicolor.



Un abajur jur-împrejur,
Precum un laț,
Abonament pentru ciment,
Mormântu-i sfânt.
Peste oceane, peste bord
Vom arunca balastul,
Iar Mărul încă mai dă rod,
Ah, pederastul.




În anul 154 al existenței mele,
mi-am comemorat prezența,
s-au servit bomboane de ciocolată cu cianură,
vin din struguri cu stropi culeși de pe lama ghilotinei,
carne la grătar din pulpa unui mamut siberian,
s-a dansat pe mormântul vandalului necunoscut,
după care toată lumea s-a retras în cavouri,
numai eu am rămas să scriu discursul final.


Poate pendulul mă va lovi,
Poate clipa mă va strivi,
Cât simt durerea, exist,
În risc.
Dar nu voi cere-ndurare nicicând,
Nu-i place Domnului
Omul plângând
și nici iubitei,
de-aceea-ndur
precum cavalerii
Rigăi Arthur.


Să faci un schimb necontenit
Cu Dante, Shakespeare și cu Swift,
Iar înălțimea versului să fie
La fel ca trilul live de ciocârlie.
Cât timp nu vezi un sens, un semn,
Vioara ta e-un simplu lemn,
Iar corzile-s spânzurătoare,
Noi scriem doar când clipa ne doare ,
Fără dureri ești fericit
Precum o stâncă de granit
Pe care vulturii-și hrănesc
Urmașii cu stârv omenesc.