Pe cîmpul lung și deja arat,
Se mai arat-o pasăre,
Uitată de cei dragi,
În singurătatea vastă.
Pierdută-n lumea celor mari,
Ea drumul și-l mai caută,
Spre casa ei de sub copac,
Spre casa părintească.
Privind cum frunzele căzînd,
Ea lacrima și-o șterge,
Văzînd că totu-i trecător,
Că totu-n lume trece.
Cu aceste gînduri își alină,
Durearea ce-o îneacă,
Și înnotînd spre adevăr,
Nimic nu putea face.
Uitată de cei dragi,
Ea singură în viață,
Și-a luat zborul spre copaci,
Pe alții să-i cunoască.
Știind că drumul înapoi,
S-a acoperit de frunze,
Ea a crezut că-ntadevăr,
S-a pierdut în lume.