Cartea Poemelor

*** 39 ***

Peștera





Penumbra răsare, ca un vis în uitare,
Pictând imagini alb - negru, cu trese galbene,
În locuri în care întunericul, își căta lumina
Și-n care o lună, s-ascunde de soare,
Cu norii pe cer, alergănd... și-n lacrimi să-și scalde pământul,
Apoi, să-i aștearnă culori, peste haine,
Cu florile-n brațe, ferite de bezna acaparatoare...
Și goluri naturale, se formează în scoarță,
Suprapuse-n nivele, structuri sobre, imitând ce expune suprafața,
Cu apa-i rece, curgând pe alocuri,
Tocind rocile, cu sunetele ei ce vibrează,
Note, unele peste altele, picuri de apă, răsfrânși,
Cu fiecare clipă de liniște suprimată…


Iaca omu’ săpat-a mine, galerii, puțuri, tunele,
Iar natura, surpat-a pământul, dându-i forme fine,
Condensându-i rocile dure-n culori, rupând minerale,
Lustruind cu ape sulfuroase și acide, creând caverne,
Unde liniștea dintâi, s-așterne, pe lângă cuiburile liliecilor,
Pe lângă fel și fel de viermi și insecte, trăind în propriile grote;
Se orientează către lumina soarelui, succesiunea de goluri de forme,
Unde formează gura peșterii, chiar în stanca brăzdată-n șanțuri dure,
De parcă ar vrea să o aducă în interiorul muntelui, să umple spațiul
Ori, poate… să scoată la lumină toată comoara sa,
În văzul omului, să-i afle rostul,
Studiind la lumină galeriile lungi, împărțite-n zeci de tipuri,
Suspendând peste tot, picurii de apă, dizolvând minerale,
Iar in timp, să-i vadă alcătuind formațiunile cu fel și fel de dungi,
Spilcuite-n calcare poroase, care să se prindă de pereții reci, în lanțuri,
Deschizându-se cu tact spre sălile placate-n stalactite,
Ce parcă... doar sculptorii naturii, le-ar cunoaște pe deplin, secretele...




©Th3Mirr0r