priveam în stânga, în dreapta
mai ales în pământ, poate dau de vreo urmă
mă uitam la telefon din minut în minut
cu rucsacul în spate, cizmele murdare:

-“ e liber?!”
- “sunt libere toate băncile!”
- o fericire temporară, un exercițiu simplu:
să ne sărutăm un minut

i-am spus că sunt singură de cinci ani și asta brusc
m-a făcut mai înțeleaptă, mă asculta încontinuu
ca pe un veteran de război care scăpase teafăr
aveam un capital de singurătate care îmi dădea
dreptul să fiu deasupra lui, puteam chiar să zbor
(am păstrat spectacolul pentru altă zi)
el se făcuse mic, foarte mic, în tăcerea lui devenise aproape copil
mă ținea de mână de parcă și-ar fi găsit mama după mulți ani
am plecat amândoi fericiți cu gândul să facem provizii de iarnă
să ieșim din casă doar pentru țigări și multe portocale
să schimbăm inimile între noi, să decorticăm poeme
pentru pomul de Crăciun dacă e prea frig și liftul nu merge
și uite așa, de atunci merg pe stradă cu poezia în mine
o simt cum dă din picioare ca un embrion în stare latentă
o simt în stomac, vrea să iasă, apoi în gură, o simt sub limbă
ca un bob de lumină, uneori o pun repede în pânza de hârtie
alteori o las lângă primul tomberon, câinii vin și o ling
am ochii obosiți, dintr-o dată albaștri, aș face dragoste cu tine