Lacrimi presar visul meu, mereu voind mai mult.
Din groapă-n groapă dau oricum, mi-aș încerca al meu noroc.
Confuz, difuz din ce în ce mai mult,
Plec și las oricare vis în urmă;
Fericirea pentru mine e tristețe uniformă.
Și azi și mâine, va fi ca ieri, același gând morbid,
Să-mi adâncesc a mea conștiință, în al uitării cântec.
Palidă e clipa aceea, tristului să îi zâmbesc.
O pierd, mă pierd în timp și zbier la el căci mă complic.
Aici nu e de mine; aici și nicăieri.
Sunt cumva în plus, aici și pretutindeni.
Scăderea minții mele vreau, din tristul univers,
Tăcerea mea va fi de-acum un ultim vers.
Uitarea ei va fi normală, precum cu toții noi o știm,
Căci ea va fi mereu cu voi, tăcerea mea universală.