Sap fântână adâncă
în lutul trupului meu,

să nu intervină surparea
zidesc de la-nceput în cuvânt,
de limba-mi devine
vocală sonoră,
urcă apa câte o literă coaptă
spre ciutură.

Din cumpăna cerului coboară
până la distanța dintre bolți
stele ce lăcrimează fierbine.

Nimicul din mine dispare,
iese afară prin curbura vidului,
de izvor se înalță
în carnea din singurătate,

mai luminos decât osul.