Praștia

am rămas singură și-mi vine să strig
cuvintele se lipesc de aer și rămân suspendate
- o lume suprapusă
dincolo de care ploaia nu mai coboară din cer

dacă privesc de aici, dintre copacii stingheri
doar grumaze de ceară luminând tăierea mai văd
doar gulere neatinse de îndreptare
doar cutii înalte pentru obiecte mici
rămășițe de la noul design

privesc oamenii cu intenția de a-i striga
apoi șovăi observându-le capetele plecate
în alte lumi
iar pe ei adunați în cutii
tot mai des camuflați între pereți de carton
prinși cu agrafe de întuneric
în lipiciul unei firimituri
strâng între palme copii artificii

nici nu vreau să cobor
nici singurătatea nu îmi place
privesc
și mă întreb cum să arunc în ei cu ceva
mai greu și mai dens ca ziua de azi
mai ușor și mai straniu ca tăierea capului