Era-n primăvară, cu poarta înspre rai,
Cu norii albi căzuți în insule, pe lac,
De vântul se-ntețea, în coamele de cai,
Petale violet zburau... de liliac.

Când vară îmi era și norul violet
Mă-ndemna sub lună: „așteaptă-mă, te plac!”,
Eu pictam răscoale de flori pe șevalet
Și-aveam pe nurii albi parfum de liliac.

Acum, înspre rubin, când toamna mi-e târziu,
Cu restul de amor nu știu ce să mai fac...
În zilele senine e norul plumburiu,
Inima-mi tresaltă la mov de liliac.

Am fire de argint în păr înmugurite
Ce-am să mai caut azi? Mă-nchid în cuib și tac!
Dar buzele-mi de foc simțindu-se-oropsite
Mă-ndeamnă către parc în ploi de liliac.

Al cincilea-anotimp, între scrisori de-amor,
Îmi stă pe un tapet, ca un desen sărac.
O! Noaptea cât mă dori! În stele cât te dor?
Ne regăsim uimiți prin flori de liliac...