32 martie

Noi gândeam că suntem împreună
dar abia când i-am citit jurnalul
publicat după moarte
am înțeles că era adevărat.
Pe atunci nu știam că serile erau magie curată
și de ajuns mișcarea vițelor de salcie
deasupra apei
alunecarea șlepurilor peste dârele de lumină
încolăcirea apei neagre mai ales.

Îi citeam poeziile mai târziu, din cărți,
dar în ultima noapte de martie
ne adunam pe malul Dunării și simțeam că sunem împreună.
Vorbeam în șoaptă și se cuvenea să facem așa
dar pe atunci nu știam
eram copii cu degete pătate de cerneală
îndreptățite la visare.
Studenții povesteau întâmplări din apartamentul modest
cum stătea el sub lumina lămpii și dicta
iar ei scriau în semiobscuritatea albită
a fumului de țigară.

Tăcerea se ridica dintre ape
întunericul devenea imaginar
atât de mult și până atât de departe
încît noi gândeam că suntem împreună.

Vântul ne sorbea căldura
înnoda parfumul pletelor în poveste,
pădurea de pe celălalt mal
ca o aripă de liliac inunda încet portul,
acoperișul înmugurit al umbrei,
pe când rugina vapoarelor își încremenea ceasul,
iar noi creșteam în lumina orei oprite.

A fost cel mai frumos poem pe care îl știm și azi
pe dinafară,
deși niciunul dintre studenții plecați
la București nu l-a recitat vreodată.

Pentru ca aerul să devină sfânt
și să ne putem întâlni,
îi citeam poeziile mai târziu, din cărti.