Mi-așază noaptea cețuri pe retină
Însingurându-mă în alb decor,
Eu port în palme urme de rugină
Și în auz doar țipăt de cocor.



Plecase trist, rănit de toamna lungă,
Spre orizontul putred și bolnav,
Voia luminii malul să-i atingă
Și floarea ei s-o scuture suav.



El nu știa că-n mine primăvara
Murise-ncet, cu straiul prins în lut
În sufletul răpus lăsând sahara
Cu valuri arse-n roșul absolut.



L-aș fi oprit să-mi țină o secundă
În zbor răsuflul meu împovărat
De albul risipit ce-mi tot inundă
Și astăzi ochiul gol și-nsingurat.