Clape de pian răsună a Bizet,
Păsări încarcerează focul în Olimp,
Târâtoare mușcă din fructul oprit
Iară eu stau și prelungesc agonia.
Îți spun pleacă în loc de rămâi,
Cu bagajele-n mână iau primul tren,
Apoi cobor și mă întorc din nou,
Și plec, rămân, mă înec, mă fulger.
Rămâi încleștat de pânze de păianjen,
Sprinten și virtuos aștepți să mă întorc,
Iar vina, culmea, nu e a mea,
Și nici a ta.
Vina e a nimănui.
Un nimănui dispersat în înșelăciune,
Și transpus în regrete și patimi străine.
Eu nu mai plec. Tu nu mă mai aștepți.
Nimeni nu mai pleacă,
Iar acest nimeni mă sperie și mă înfierbântă.