cum să înțelegi dragostea, tu care n-ai
iubit niciodată și în mîna ta stelele au fost dintotdeauna
o ploaie cu nisip, tu care te-ai apropiat de oameni ca un medic
legist care constată decesul sau ca un cultivator de viță
de vie care nu știe gustul vinului, nu știe cîte vise sunt într-însul

cum să înțelegi bucuria unei zile de vară dacă nu te-ai rugat
cu pumnii strînși de tristețe, cu glasul interior moale ca o pară coaptă
în prag de iarnă, cum să înțelegi durerea unui ciocan care îți trece peste
degete dacă în zgomotul falangelor zdrobite nu auzi vocea ei pierdută
în depărtare, nu știi

metalul plînge în interiorul lui și bruma care se-așază pe barele de oțel
e semn că iubește și orice ai spune despre durere
n-ai cum înțelege, dacă nu știi cum să închizi un foc într-o sticlă
zeci de ani, pînă se transformă în magmă

și cum să înțelegi moartea tu care nu te-ai tăiat niciodată
în strălucirea de argint a unui șipot de munte, tu care n-ai sîngerat
altă culoare decît roșu, tu care n-ai murit niciodată, nici măcar
puțin cîte puțin în fiecare zi ca să semeni cu un muc
de țigară încă nestins în scrumieră

cum să înțelegi viața, tu care n-ai trăit
cu speranța că ziua de azi e ultima
și restul zilelor tale s-ar împărți ca o bucată de pîine
celor flămînzi

cum să înțelegi dragostea dacă n-ai
sărutat vreodată o pasăre pe gură, să simți cînd te vor pune
în pămînt
abia atunci începe zborul