În ziua asta sunt ore tot mai grele
Măsoară doar distanța ce crește între noi
În clipe ca de plumb ce se aștern alene
Pe drumul tot mai lung și tot mai înapoi.

Din ceasul biologic, secunde infertile
Nu pot să se adune, nu pot crea minute
Așa că ticăiesc, pierzându-se futile,
În vise tot mai șterse, mai triste și mai mute.

Ca nevăzute zale, pe trupul vârstei mele
Anii ce i-am pierdut mă strâng, ca o armură
În care, vulnerabil, îmi port urmele grele
Spre un finit destin ca spre o fundătură.