tot ce am când alunec
sunt ochii din limba poemului
ei mă trec din abis spre înalt prin miezul albastru-sângeriu
cu o foame de piele în freamăt

când ne atingem învăț nemurirea
ca pe un alfabet fără semne fixe
mă gândesc cum pot să renunț la insomnii sau nerostire
în nopțile acoperite de zburători
cum să rotunjesc cu grație orașul inorogilor
unde oglinzile concave mă împung cu arătătorul
ca pe o femeie cu frunze însemnate de stele

de fapt vreau să învăț despre tulburarea copacilor
despre luxurianta fabrică mută de inventat planete și linii lungi
să spun despre copilăria mea veche de eoni ani
care aleargă împreună cu razele jucăușe ale sorilor
despre ploaia transparentă și primitoare a săptămânii luminate
sau despre strugurii care imi tainuie dragostea

tot ce am când alunec
mângâie tandru nisipurile
din mine cresc lotuși pentru tot întunericul lumii
și plec la drum cu pâinea din subteranul literelor
pentru încă o bucățică de cer