E-atâta alb de paseri călătoare
ce se întorc la cuiburi... Pe șosea
pufnește ceața cețurilor, grea
de plumbul scos din fum de aripioare.

Și-s insule uitate, unde-i nea
Ion (sau Gheorghe), încă în picioare,
mergând târșit la caldă-ntâmpinare,
cu brațe desfăcute, spre-a-l vedea…

Părinții ne fac focuri de cu seară,
să nu pătrundă crivăț din câmpie
în oasele de prunc de-odinioară

și știu că suflul lor, ce-abia adie,
când zdrăngăn eu, la sobă, din chitară,
e cea mai minunată melodie…