Cu inima frântă scriu și acum, plângând,
Mă grăbesc să termin și mai încep un rând,
Fiecare literă înseamnă o lacrimă căzută pe foaie,
Un rece fior ce-n mine se îndoaie.

Am greșit mult și o să mai greșesc,
Am iubit mult și o să mai iubesc,
Vreau să mă vadă din cer și să mă țină tare,
Să mă țină în picioare când alții vor să mă doboare.

Aș vrea să scriu despre el mereu,
Despre cel care mă vede din cer, bunicul meu,
Þine-mi calea dreaptă să nu mai greșesc,
Pentru educația pe care mi-ai dat-o, îți mulțumesc !

Unora le-am fost sprijin, acum le sunt dușman,
Le-am dat cât am avut, nu le-am cerut un ban,
Nu le-am cerut nimic și nici n-o să le cer,
Bunicul meu e sus, poate mă vede din cer.

Dacă am învățat ceva ?! Prea multe :
Să n-am încredere în persoanele acestea prefăcute,
Să mă feresc de oameni, nimeni nu-mi vrea bine,
Să nu pun baza-n nimeni, să cred doar în mine.

E greu de spus, dar am o stare ciudată,
Ies pe stradă și întâlnesc o lume arogantă,
De ce, Doamne, ai lăsat să fie așa ?
Să trăiesc alături de lumea asta rea...

Nu vreau să plec dator de pe acest pământ,
O să plătesc în avans la ploaie și vânt,
Am învățat să lupt pentru mine și pentru ce iubesc,
Pe omul dușmănos mereu să-l ocolesc.

Îi mulțumesc din nou bunicului meu,
Familiei, prietenilor, dar și Lui Dumnezeu,
Doar prin ei sunt astăzi cine sunt,
Pentru ei sunt în stare cu oricine să lupt.