cu luciditate
vezi tu poeții nu pot trăi fără vise
ce să-ți mai spun altceva
un adormit mai puțin
dă-l încolo de zăpăcit
să moară unul câte unul
cum mor și iubirile cum mor și stelele
să știe și ei că nemurirea e doar o iluzie
să învețe să nu mai înceapă nimic
tot ce încep ei se lasă cu un sfârșit
ai văzut tu poezie nesfârșită
dă-i încolo
să nu mai iubească
să învețe mai bine cum se ține o sabie
să tragă cu pușca
să vâneze
să facă din când în când copii
nu
mai bine să nu mai facă nici copii
la urma urmei îi condamnă la moarte
la suferință
la o căutare din ce în ce mai absurdă a unui țel

chiar așa
la ce naiba trăiesc așa precum o furnică
ori ca o albină
sau precum un fir de iarbă care visează la cer

oricum nu mai contează drag prieten
azi am ucis un poet
o crimă aproape perfectă
l-am făcut lucid
i-am demonstrat că nici măcar poezia nu e infinită

ce să spun
nici infinitul nu e infinit într-o infinitate de secundă
nici timpul nu-i decât o iluzie
sau poate este tot o poezie pe care un poet nebun
o tot scrie la nesfârșire
folosind un punct și o rază
și o tot scrie
și o scrie
și o scrie
până când cineva îl va trezi