Suntem niște iubiri probabile fără justificare,
singurătăți inventate pe forme condamnate
în care nimeni n-a fost în stare să trăiască
un anotimp însemnat de vreun adevăr.
Timpul putrezește de nesupunere
dar asta nu-i nicio crimă ori împotrivire,
într-un oraș în care timpul curge cum vrea,
eșuează în sfânta uitare care ne unge la suflet
cu tăcerea unui pește într-un glob.
Degeaba ți-am spus de pretențiile mele,
e prea mult pentru tine ceva impus,
e ca frânghia în mâna unui om normal
pe care o aruncă undeva și uită de ea.
Îndrăgesc pădurile în cuprinsul asfințitului,
râurile în care nimeni nu s-a înecat,
uneorii și fiorii care-ți umplu pieptul,
zilele și nopțile cu așteptare,
de-ți curge inima prin cuvinte nespuse
în nesfârșirea clipelor care te pedepsec,
să-ți faci de lucru cu ele într-un poem.
Nu scrii despre trăiri ori dezamăgiri
ci despre zidurile de piatră ale casei
în care trebuie să spargi o ușă
spre odaia în care vei locui.