Un glas divin îmi șoptește în noapte:
Tot ceea ce suntem e praf în vânt
Nimic nu durează, efemere-s toate,
Toate câte vezi între cer și pământ.

Șoaptele-și însoțea cu săruturi caste,
Valuri ne mângâiau stârnite de vânt.
În noapte plaja și marea erau albastre
Și părea că suntem doar noi pe pământ.

De atunci, când privesc către mare,
Când valurile se lasă legănate de vânt,
Rana veche se redeschide și-mi pare
Că sunt de-o veșnicie pe acest pământ.