Zadarnic îi poetizezi sufletul,
îi spuneam
copilului ce-mi scrijelea
în peretele interior versuri;



știu, în alte împrejurări ea
ar fi putut să-ți devină
și mamă vitregă, și iubită
în același timp.



Nu-l voi uita niciodată
pe dirigintele tău
din clasa întâi care
te învăța cu stângăcie
cum se ține pixul
în mâna dreaptă
după ce-ți învinețea
cu arătătorul de lemn
brațul stâng.



De-atunci, tot ce scrii, pare
lipsit de sens,
ca o încercare de zbor
a unei păsări cu o
aripă frântă.



Zadarnic idealizezi
umbra acestei lumi,
copilul ei continuă
să-mi mâzgălească
pe dinafară
peretele cu graffiti,



nălucește însângerate boturi păscând
cu o poftă aproape umană
cruci fără de vârstă și nume.




Zadarnic îi poetizezi sufletul,
îi spuneam,
nu-l are.



01.03.2014;
17:15