Tăcerea aceasta care locuiește în mine
este un flaut fermecat,
cineva trebuie să știe să cânte în el
pentru ca sunetele să se îndumnezeiască
ascultându-le.

În tăcere n-am găsit decât așteptare,
pragul pe care trebuie să-l treacă muzele
cu pașii ușori îndelung măsurați
până ajung în adâncul ființei de plop
unde frunzele se clatină nedeslușit.

Acolo pe dunga anotimpurilor de vis,
iubirea mea stă acoperită de voaluri roz
sub floarea numelui tău
crescută din sufletul cuvântului topit
într-o lacrimă de bucurie.

Cum să mă desprind prin alte dorințe
când aceste imagini reflectă oglinda
trecătoarelor clipe ale chipului tău
care se nasc ca literele într-o limbă de semne
pe care abia am învățat-o.