O singură clipă și totu-i non-sens,
Nimeni nu știa ce ni se întamplă,
Un rictus,un geamăt,un gol imens,
Și zăceam prăbușiți în râpa adancă.

După o secundă sau o eternitate,
Am deschis ochii,priveam în jur,
Ceva se strecura,cu abilitate,
Dădea târcoale,prinzând contur.

O văd,este moartea, hâdă și rece,
Într-un dans ritualic și misterios
Vrea sufletul cald să mi-l ferece
Și să mă patrundă până la os.

Dar,dintr-o dată,ca printr-o minune,
Pe frânghii,pe corzi,ca într-un vis,
Zeci de brațe în nefireasca genune
Mă aduc spre viață din acel abis.

N-am spus un cuvânt,priveam rătăcit,
Gându-mi stătea la un marș funebru...
Dar sclipirea din ochi le-a spus tacit:
-Sunteți eroi,mulțumesc, Muntenegru!

poezie de Alex Dospian (iunie 2013)