mi-am închis ochii pentru o clipă spre fața casei bătrânești
spre casa-n care ne spunea bunica basme și povești,
gardul cel verde a putrezit de prea mult timp ce a trecut
ce tremură-n bătăi de vânt, e îmbătrânit, uscat, căzut.

în curtea-n care răsuna doar glasuri vesele de prunci
e sufocată de buruieni, evidențând povești de atunci.
bunica s-a învechit de ani, e poarta-nchisă cu zăvor
aude vocea mea rostind și glasul meu cuprins de dor.

ușa portiței luminează chipul bunicei prea brăzdat
de bătrâneți, pustietate de dor ,de chin și așteptat.
odăile sunt împânzite, privesc c-un suflet de copil
de prea mult timp sunt neumblate, ajuns acasă-n luna april.

n-am mai vazut măcar un om din câți au fost odinioară
băteam în porțile din sat, dar nimeni nu ieșise afară.
bunica-și șterge lacrima cu mânecile sufulcate
glasul îi tremură ciudat căci nemurile-mi sunt plecate

mă strânge cu fața la piept ca-n vremea când eram de-o șchioapă
bine-ai venit nepotul meu, bunica ta de mult te așteaptă.
eu nu mai am nepotul meu, putere, zilele mă lasă
și mi-a fost teamă tot mereu că n-am să te mai văd acasă.

mă tot rugam la Dumnezeu să te revăd macar o dată
să nu afli când vei venii, portița casei încuiată.
eu am venit ca să te iau la mine acasă să te duc
că aici ești prea-n pustietate și vorbe vreau să-ți mai aduc
vino cu mine la oraș să am eu grijă de-mneata
că nimeni n-o să te-ngrijească mai bine ca în casa mea.

nepotul meu această casă, e mai bătrână ca și mine
am crescut eu nepoții mei, aici te-am crescut și pe tine.
aici murii bunicul tău, te aștepta lăngă zăvor...
aici o să te-aștept și eu și tot aici eu am să mor.