Plânge în frunze codrul la azilul de arbori
dus de fratele său mai mare românul
ce nu-l mai protejează.

Vântul și apele se bucură în treacăt
dar nu uită să se răzbune într-o zi
și nimeni nu va scăpa nepedepsit
cu toată ruga îngăimată Domnului.

Românul nu mai e frate nici cu el însu-și,
jusificările din suflet nimic nu spun,
se prăbușește crezul ancestral.

Arborii privesc și se miră
cum fratele lor își taie creanga de sub picioare
și nu intervin, nu-l iartă