Oameni semeți pășeau sub pleoapa ochiului,
își înveseleau privirile înfometate cu femei tinere
care se preumblau pe drumul ce evada spre orizontul cenușiu.

Se înegurau și sufletele noastre pe măsura intrării în singurătate
de nu ne mai puteam iubi din ochi,
căutam resurse de speranță poposite-n inimile calde
și le înfloream pe prispa caselor în așteptare.

Sângele se grăbea prin corp să nu-l fure timpul
și visa la toamne pline de must dulce.

Mă înnebunea depărtarea de tine
și căutam tot felul de soluții de apropiere
ca și cum n-ar mai avea niciun rost setea mea de iubire,
totul ar fi o poveste mângâiată pe cuvintele goale
fără deznodământul final al trăirii de poveste,
împreună până-n adânci bătrâneți.