momentul în care simți metalele rare din corpul tău
c-o iau razna. mintea se umple de alb,
gîndurile orbesc & wolframul din sînge aprinde deodată
carnea grea & radioactivă.
cadminiul sporește agresivitatea. plumbul afectează psihicul,
provoacă insomnii. picioarele-s pline
cu mercur.

te întrebi cît de mare e sufletul & restul
la ce folosește. tot ce-l învelește an de an, îl acoperă,
îl face tot mai de negăsit. existența lui e contestată de mulți.
la început încăpea în două celule, apoi în corpul de 2,700 -
cît o pisică, spunea tata despre mine.
oare cît suflet are o pisică spre deosebire
de un politician candidat la președinție?

seleniu, cobalt, molibden, iod în capul meu.
o ploaie cu elemente rare pe care o privesc nostalgic
la fel ca printr-o fereastră & particulele elementare sunt chelate
de o tristețe inexorabilă. ca atunci
cînd ții în palme trupul unui animal mort &
îi simți doar greutatea & disperarea
cu care se agăța de viață în ultima clipă.

o ploaie deasă te sufocă. de parcă toate venele s-au spart
& corpul se inundă cu toate aminitirile din sînge.
cînd ai reușit să mergi fără mîini pe bicicletă, prima dragoste.
ziua în care n-ai reușit să schimbi nimic & lumea
s-a întîlnit cu apocalipsa & împreună au plecat
ca un băiat & o fetiță să petreacă prima lor noapte în pădure.
ziua în care ai bătut în pieptul tatălui tău
întins pe o masă la morgă. din piept părea că se aud
ultimele cuvinte pe care voia să ți le spună.

momentul ăla în care toate metalele din corp
se încing pînă la incandescență & tulbure de febră spui cuvinte
fără noimă. ca pascal în revelația sa,
foc, bucurie, bucurie, lacrimi de bucurie
& îți dai seama că trupul ți-e mut, mintea e mută & ea
de data aceasta.