Trăiesc?
Sau mi s-a făcut o înscenare a vieții?
Nu sînt decît un vîrtej de frunze
într-o gară pustie? Un dans
între șinele de cale ferată
ce se încurcă, pentru totdeauna,
în memoria acarului?
Undeva, în colț,
un copil așteaptă, așteaptă…
El e singurul care mai are amintiri
- ace înfipte cu voluptate
în păpușa de cîrpă a creierului.
Trăiesc? Sufletul meu s-a stins
sau încă pîlpîie în fereastră?
Nu-mi răspunde nimeni.
Copilul așteaptă, așteaptă…
El poartă, la gît,
cheița de aur a tainei.
Cîntă:
„Într-o dimineață aici va opri
un tren plin cu jucării…”

Nimeni nu se îndoiește de asta.