Trebuie, mă-ndeamnă Domnul Kant,
Și spune asta ca un prusac ce e,
Dar pot? E-ndemnul un savant
De care să țin seama, domnule!

Mai bine aș trăi doar după mine
Pe-acest pământ din care-am răsărit,
Filosofia mea, cea care-mi face bine,
E să iubesc ce merită a fi iubit.

E bun sistemu-acesta filosofic?
Mă-nșel, așa cum a făcut-o Kant
Cu-acel imperativ prea categoric?
Nu cred, că nu prea sunt perdant.

De s-a-ntâmplat să fiu și pedepsit,
Știa, prea bine, Cel de Sus ce face,
Nu i-am cerut, dar tot m-a răsplătit
Cu dragoste. Și asta-mi place!

Dar, eu, ca un sublim uituc,
Nu am băgat de seamă
Că aruncat-am iubirea pe butuc
Să fie mângâiată de o lamă.

Și, meseria, gâdele-o făcu
Cu măiestria-i cunoscută,
Imperativul categoric, of, tăcu!
Filozofia mea bău cucută.