Când timpul vara și-o sfârșește
Și rece începe să devină,
Parcă te uită, se perimă...
De zile lungi ore îți scutește.

Și florile înspre fruct promise
În obraji și părul ce-ți mlădie,
Se pierd cum puf de păpădie
Și-și cern din nuanțele deschise.

Iar visul, lung de la început,
Așa cum vara nesfârșită,
Tot o vacanță-i, pierde aripă,
De zborul de atât trecut.

Iar de-s și eu întreg, natură,
De ce nu pot să fiu iar vară,
Cum pomi de vârstă milenară...
Mobilă nu-s!... Nu-mi dau căldură?

Mă cer să fiu un vis de-o vară,
Mă fredonând cânt, ciocârlii,
Întins cum rodul de câmpii...
Să mă culeg mereu, iar, iară.

Oricum, voi fi cenușă în holde
Rostogolit în pic de râuri,
Pegas, fără călări, nici frâuri...
Un gând... eternelor Isolde.
11.11.2013