orașul meu pare să doarmă
niște betoane colorate care ascund întâmplări
oameni palizi
și copii cu neastâmpăr în tălpi
mai puțină dragoste
și vorbe spuse cu tărie
se caută prin tomberoane
simfonia plecărilor din lume la final
citesc "se întorc morții acasă"
din mine plec mai rar
mă locuiesc în tăcere
până când ploaia mă umple să-ți inund câmpul
acolo vântul mă strigă
și cuvintele tari se înmoaie
ne iubim întreg
și lipim etichete pe gura secundelor
"piano", "pianissimo"