luminile orașului ne prind în plase de fluturi
ne zbatem în ele și nu putem ieși
avem viață scurtă
un fel de carpe diem

străzile merg din una în alta ca un zid care se vede
de pe lună suntem infraroșii
ne iubim
pe o anume frecvență
de mână clădirile se fac mici
în umbrele noastre
sunt lucruri nespuse

muzica se lasă în flaute de nori
strânși în palme întocmai unui nod în care
păstrăm iubirea o mică rezervă pentru zile aprige

alergăm prin hexagoane viața curge miere
și lapte se lasă dimineața în ochii lumii
care încă mai crede în
filozofi
noi avem nălucile noastre
ne țin de urât
aceleași gânduri fac zmeie cuvintele
să nu se prăbușească