Ghețari topiți, oceanele fărâmă în nori de fulgi,
Lăsându-i moi să pice, să înghețe în alți ghețari,
Dar hulă se răzbună, cum suflet vrei să smulgi,
Când poartă blândul, moale în țepi, de rocă, tari.

Alergă tot, nebun, ce-i numai alb fâșii,
Tot ce era o apă, ce-a uitat gravitație
Și-o duce vâjâind, nebună, fără a ști
Unde s-ajungă mal, troian de-o aberație.

Zici că natura nu-i din păsări, pomi, din ciute,
Să fie atât de crudă, să-și urle răsuflare
Până a frânge trupuri, din viforul ce-ascute
Tăișuri, brăzdând câmpuri, s-acopere cărare.

Alergă praf de gheață, ca de călău secure,
Să înfigă în carne vie pumnal de harakiri,
Răbdat pân’ la prăsele, răcind și oase dure...
E iarna ce-și vrea alb… cristalele ei, mirii!
01.02.2014