PRIN INIMA-N FURTUNÃ...

(sonet)

Prin inima-n furtună de flăcări în cascade,
Prin focul dens de doruri arzând neiertător,
Din vis în vis, speranța renaște-n orice dor,
Zvâcnind spre cer candidă, de unde iarăși cade.


Și-atunci mi-apari în gânduri - contur tremurător
Și lacrimi ne-nțelese îmi izvorăsc din sânge,
Și-n jurul meu natura cu-o ploaie tristă plânge,
Și vântul toamnei smulge potop de frunze-n zbor...



Te chem din flori, din piatră, din cețuri și izvoare,
Dar ți-am găsit făptura prin vene că-mi pulsai,
Și te-am schimbat în cântec, în rime și-n culoare,
Sau în maree caldă cu scânteieri de rai.


Priveliștile vieții mi-au fost covârșitoare,
Dar, dintr-un nor, un trăznet căzu chiar pe-al meu plai -
Și... m-am trezit din visul iubirii-amăgitoare !