Înviat din durerea sfârșită a gândului,
cu trupul cioplit în marmora zilei
poartă în dragoste, sămânța roditoare.

Șlefuită cîteodată
se ridică cum copacul prin ani
cu fructe coapte lăsate dar dăinuirii
ce prind rotunjimea splendorii,

atunci corchinii luminii devin ziuă.

Se poate ca patina timpului să nu alunece,
de se sperie drumurile de asfaltul nopții,

vânătoarea perfidă stă la pândă
și lasă ascunse unghiurile de veghe,

chiar și mâinile atent întinse
mai dau greÈ™.

Ochiul nu se obișnuiește cu cruzimea.