Vara apune, lăsând locul
Toamnei triste și ruginii.
Omul,tăcut, vrăjit de jocul
Lunilor celor brumării

Se-apleaca încet spre visare
Gândind tăcut la Dumnezeu
Și își afla a sa salvare
În focul vetrei purpuriu...

Se face vinul,se culege
Ceea ce omul a muncit
Căci cu merinde poate trece
Prin gerul iernii cel cumplit.

Cerul apare trist în noapte,
Stelele par mult mai puține,
Ursa apare slab,departe,
Cu slabă,palidă sclipire...

Tristețea se așterne-ncet
Asupra întregii naturi,
Cocorii pleacă ,lăsând loc
Corbilor negri și nebuni...

Totuși, în freamătul durerii
Unei triste melancolii,
Se-aude slab glasul tăcerii
Tristeții chipurilor vii...