câteodată
oameni bolnavi aleargă
prin mine
caută
ascunzători împotriva necunoscutului
nu știu dacă să mă supăr:
cine-mi poate garanta că eu însămi nu fac la fel?!
oameni singuri se-așază de-a curmeziș blochează
intrarea în mine
rămân
pe dinafară
exilată din Eu
în așteptare comit
vizite în sângele unor străini convinsă fiind că este al meu
nu-mi amintesc mare lucru
mi-a fost frică uitam... simțeam alunecarea
am văzut
semnul lăsat de o îmbrățișare
ca un furuncul
înserarea
scotea capul prin epidermă

când n-o să ne mai fie teamă nici singurătate nici uitare
ne vom lăsa în sfârșit contemplați de răsărituri