Dincolo de aparențe s-au sfârșit cărările pașilor grei.
În degradare finalul tușului, îmi alterează dependența,
În ploi, în picături mari de otrăvuri carnivore,
Curg șiroaie prin șanțurile cimitirului de cuvinte.
Mă mai ții minte?

O altă eu, cu negrul prins de gât, iluzii puerile
Și un sfârșit abrupt, săpat în pielea ultimului criminal gând.
Masacru nocturn, în miliardul neînsemnatului sărac scut,
De suflet cusut cu petecele primului pas, după sfârșit.
Punct și de la capăt!

Am murit, dar de această dată, atât de acut încât
Și moartea mi-a stat pe puls, speriată de macabru marș funebru.
Cu tălpile arse de cântecul mut, ucid șerpii bătrânului faur,
Mă acopăr cu pământ, în sanctuarul vrăjitoarei ce sunt...
Dacă ieri m-am pierdut, azi ce sunt?

Am să mă torturez cu fiecare literă născută din vid,
Pentru că poezia mi-e reîncarnare, în măreția nimicului
Ce ma aflu, în praf de stele căzătoare. Mă topesc.
Vidul borcanului cu melancolie își descifrează capacul,
O să scriu până când...

Mintea îmi parcelează ideile, oniric...
Delirul îmi atinge apogeul.
Prefer să mă mint că sunt nebună,
Decât să recunosc nebuna ce sunt.
Prioritar mi-e să-mi vindec sufletul
Cu acest început post scriptum...

Am sechestrat imaginea unei păsări de foc, în inimă.
Îmi port cu mândrie căderile ce-mi nasc aripi,
Pentru că pot!